apoi a venit încă o zi de luni
cine ar fi crezut
că înlumirea nu a existat la începutul uşii
în locul acela unde
tăcerile sunt aruncate cu pietrele în jos
până nu se mai aude
nicio mână
ţipând
când femeia nu
primea cuvinte îşi amintea de întâmplarea cu zidurile
dar nu putea să se
stăpânească
în răgazul dintre
două întrebări
întreba uimită la
culme
de ce rănile mele
sunt întotdeauna două amintiri
ca şi luptele pe
care le auzea în fiecare seară
de sub sânul ei
stâng unde noi nu am fost niciodată soldaţi
ci scări rulante cu
spatele gol de răzvrătiri şi gloanţe
ne creşteau fugile în
vene până la ziduri
aveam ridurile
îmbrăcate în sinceritatea cicatricelor şi foarte puţin
dintr-un chip
cu buzele tăiate
până la temelia oraşului
chiar aproape de
locul unde de obicei se iubesc între degete
toate posesoarele
de numărători
inverse
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu