condamnarea la singurătate
aveai mult albastru
în mânecile suflecate
abia îţi puteam
mângâia bătăile inimii
dar nu mă auzi
aşezi doisprezece
respiraţii în echilibrul coastei
despărţite în
sângele singurei femei care a spălat calea unui om
condamnat la fugă
exact în ziua când zidurile
şi-au luat privirea
de la oameni
iar punctele şi-au reciclat
originile
pentru că atunci
când mi-ai apărut
eu mă lăudam cu
trecutul unui mileniu
de mame
şi eşti atât de
obicei
încât dormi pe
valuri calde
în anumite momente
priveşti degetele de la picioare
le vezi mişcându-se
şi te amuzi teribil
de pisica fără zece vieţi amestecate
în sângele tău
care mai poartă
gust de lance
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu