...

Nu m-am aruncat niciodată în foamea păsărilor. Nu eram atât de înfometat să le aud umbrele târându-se deasupra pământului ca nişte ghilotine. Aerul este oricum tăiat în felii mici şi aruncat după fiecare expir. Sunt un om cu mâinile crescute până la ora douăzeci. Am alergat toată suprafaţa acestui cuvânt în care ne-am atins verdele din priviri. Ştiam că nu ne vom termina niciodată ploile. Nici alergările. Doar linia orizontului se va îngusta la începutul unui alt august când toate Mariile din mine îşi vor dărui chipul şi asemănarea unei bătăi de inimă. Aşa, doar aşa mi-aş putea fi. Ţi-aş putea fi. Sau noi-ul acela din fiecare despre care nu se mai ştie nimic alb. Iubita mea ascunsă în iubită. Astăzi nu am împlinit nicio vreme. Am în mine încă o zi întâmplată. Încă o zi cu toate orele dezmembrate până la ultimul minut. Se poate îmbrăţişa timpul dintre noi dragostea mea. Orice se poate. Chiar şi mersul de-a lungul unei singurătăţi.

                        Suntem iarăşi luni. Până mâine când cineva va deschide încă o dată uşa sculptată din piepturile noastre. Intră. Coboară toate treptele care au mai rămas şi se rătăceşte în toate sfârşiturile posibile.