nu ai luminile
deşirate în fereastra
deschisă înaintea
ultimului vânt
pentru că nu ai
învăţat să te naşti
dintr-o singură
respiraţie
în lumea ta plouă
cu trupuri timide
te port între
coaste
ca o inimă târzie
peste care atârnă
sărutul
unui singur
anotimp de pământ
ţi-aş smulge
mizeria care îţi apasă liniştea
direct din burta
nou-născuţilor
uitaţi în urlet
şi nu m-aş opri
vreodată din râs
amuzant este
că nu ţi-am auzit
niciodată geamătul mâinilor
care adăposteau
toate fugile mele
nici umbra care
murea lângă un perete
iubito
dacă chiar îţi
doreşti
mi-ai putea
modela chipul
iar eu promit
solemn să nu îţi zăresc degetele
din care s-au
născut mame tinere
promit
să îmi cos buzele
unele de altele
şi să-mi dăruiesc
ochiul
celui dintâi
necunoscut
promit
să mor mai puţin
de data asta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu