atât de mult m-aş
naşte
până te-ai
obişnui
să te ascunzi în
sângele meu
şi aş fi mereu
tânăr
ca un arbore care
îşi târăşte lacrimile
pe sub pământ
şi nu am fost
niciodată întuneric
cum mi-ai fost
culoare plină
chiar dacă pe
alocuri o mare de asedii
picurau o lumină
puţină
în degetele
noastre tiptile
cu toate astea
am rămas o tâmplă
îngrozită
la tine-n coastă
greu m-am aşezat
la marginile tale
şi greu te-am
convins să renunţi
să mai numeri
timpul din culorile mele
chiar dacă mângâi
gâfâind
cu nervii
curgându-ţi din încheieturi
patimi tocite
luciditatea ţi se
gudură în pereţi
de asta mă întreb
oare acesta să
fie motivul
pentru care am
ajuns să fiu
dresorul de
fluturi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu