o singură aproapiere şi lumea lor tâmpită

ultima dată ţi-am spus

de ce port tremurarea în pleoape
într-un cotlon paşnic
unde ceasurile sunt acoperite
de sinceritate

e un fel de a spune întorsului
în cartierul insomniei mele

să zăresc o fată frumoasă
care mi s-a întâmplat
să-mi spintec viaţa cu indulgenţă
să aud primăria decretând starea de indiferenţă
oameni adormiţi în mijlocul drumului
şi un strop de siestă deasupra frunţii

poate de asta
amintirile sunt ca şi anotimpurile
lucrurile se izbesc în zidurile înşirate
şi numai o dare de seamă
ne desparte de maturitate

nu ne-am fost niciodată braţe
la timpul potrivit