urletul peretelui albastru şi trupurile noastre frumoase

pământul a învăţat să alerge singur

de sub picioarele unui sălbatic

cu umerii înfloriţi de păsări râncede şi femei

cu oasele curate peste care atârnă lumea

ca o piele de şarpe

m-aş îmbolnăvi de viaţă într-un munte

cu urechile ciufulite de frică

unde aerul loveşte cu pumnii
arborii sculptaţi

în genunchiul animalului

din care s-au născut oamenii

dar în degetele tale nu s-au sinucis bulevarde

pietrele se plimbă cu ochii închişi

în largul oglindei

şi piciorul ultimului Adam la tribună

îşi povestea viaţa exact aşa cum a fost

poate din acest motiv te şi prăpădeai de râs

şi făceai piruete gigantice

te-ai sprijinit de singurul zid pe care îl purtam

în urechea stângă

şi ţi-ai amintit întâmplarea cu pisica

în care cineva construise o uşă

abia după asta

ai reuşit să plângi

eşti inima tăiată în două pe care s-a mizat

ţi-a şoptit singurătatea

şi pentru că nimeni nu are voie să ucidă dimineaţa

mi-ai spus că lumea nu este bine construită

eu sunt

tu eşti

chiar şi restul bântuie pe aici

atunci spune-mi te rog

de suntem doar noi doi?