la începutul celui mai iubit
dintre oameni
mai întâi
te-ai apucat de
albastru
te incomoda uriaş
în adâncul ochiului
drept pentru care
ai găsit ca fiind
esenţial să-l ştergi apăsat cu mâna stângă
care nu mai simte
nimic
nici măcar
maturitatea
rămasă în piele
ca o muşcătură feroce
şi cum greşelile nu
se lasă strivite sub nicio ploaie întunecoasă
sub niciun piept
hohotit
umbra nu ciopleşte
în privire uşile
într-o dimineaţă
ai descoperit că
trupul tău se împuţinează
de toate minutele
chipului meu
iar la marginea
noastră bună
o lepră a
reflectării ştergea suprafaţa oglinzii
până la orbire
(mai ţii minte?)
cine se simte mai vinovat
decât tine
după ce a ridicat piatra
să-şi fugărească muntele
să oblige
singurătatea unui om
de a-şi oferi a treia
zi
în foamea
piroanelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu