jurnalul singuraticului

m-am târât cu speranţă

la buza oraşului unde am privit
câmpul de nisip până la orbire
era un viitor neîntrebat
care nu ştia ce înseamnă echilibrul
şi visul împreunat lângă un pământesc oripilant
păstra viul netransformat
în trepte verticale
pe toată lungimea orelor
asta în ideea că ar fi contat vreodată
din ce parte suferim de reciprocitate

de ce când speli transparenţa
eu mă ghemuiesc să plâng
iar când zdrobeşti un trup cu pumnul
va fi mort şi pe o parte
şi pe cealaltă

cerurile au chipuri

de plastilină modelată în fiecare dimineaţă de un inegal
aceste chiuvete din care se prăvălesc oceane
întregi de necunoscuţi  cu genunchi osteniţi
de rugi
şi sufletele întemniţate în caşaloţi
urcaţi în mijlocul ţărmurilor
ca nişte epave

pentru ce au fost inventaţi îngerii

dacă există o singură cale spre tihnă
un singur ochi deschis de rugăminte
şi muritori pe capete

a unsprezecea poruncă
şi dimineţile să fie singure
ca nişte sate pline până la refuz cu bătrâni ai străzii
odinioară imaculaţi