În ultima vreme am sesizat o creştere absolut monstruoasă a distanţelor. Inutila nemişcare. Camera deschisă. Căldura alunecând pe covor cu un sentiment de uşurare după plecarea locuitorilor de o noapte. Picioarele dezbrăcate de atingeri şi lăsate aşa în văzul lumii ca o pedeapsă din tot sufletul cuiva.
Cât de ideal arată un om pus între paranteze? Cât de mult înseamnă niciodată? Şi până unde trebuie să admirăm tot şirul unor întrebări fără dumnezeu? Am văzut televizoare care de zile în şir dezbat moartea. O întorc pe toate părţile la fel cum procedează o adolescentă cu primul ei sărut. Realitatea unei alegeri nu există. Libertatea este doar o nevoie care se poate oricând suprima. Poate ar trebui să ne lăsăm de infinit şi să devenim lucruri. Poate simplitatea o să ne salveze de la nimic. Sau poate nu!
