ţipătul
are propria lui umbră izbind
zidul
ecourile se răzvrătesc
ca un cortegiu de peşti
începuţi
în pielea ultimului munte adânc
şi din acest motiv
adevărul acesta inundat de
bătrâneţe
are glasul ascuţit de frică
în tălpile tale
pentru că un sărut în alb este
ca o fugă
subpiele
ca o aruncare în departele
trupului
unde nu se mai aude
cuibărindu-se
niciun obraz insistent
nu am găsit niciodată o noapte
întreagă
în braţele femeilor mele
doar mirosul greu al
dimineţilor
care nu-şi înţelegeau răbdarea
din zvârcolirea genunchiului
şi orele proaspăt aruncate
între aşternuturi
care nu se mai întâmplau
erau doar nişte aminteli
despre toate muririle mele
neîncepute
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu