Persoane interesate

marți, 30 septembrie 2014

[mi-ai spus să nu am regrete atunci când plouă din senin]



să număr pe degete secolul trecut
iar într-un moment de neatenţie să-ţi împărtăşesc
câţi ani au naufragiat
din sânii tăi
în călcâiul meu ros de săgeată

florile nu ştiu să ţipe
atunci când sunt rupte de frumuseţe
nu au regrete ca şi oamenii după naştere
în durerea lor nu există luni de scârbă şi lumi îngrozitor de pline
doar un singur cuvânt
având buzele roşii aruncate
înaintea tuturor lucrurilor

dacă mi-ai autopsia gândurile
iubito vei face diferenţa între moartea cronică şi moartea morţii
dragostea ta pentru metafore
ar creşte din amănunt în amănunt până dincolo de gesturi
ahhh şi ce mult s-ar pierde din această linişte de îmbrăcat
ce viu imediat
ce tandru mă vei arăta cu degetul în asfaltul unde ne întoarcem toţi
accidentele de maşină

spune-mi eşti?
eşti cuvântul descurajant de cerc?
eşti fiara care şi-a făcut culcuş în ventricolul meu drept?
eşti tu cea mai nevinovată întrebare
din viaţa mea?

nu ştiu
nu ştiu ce sunt sau până în cine sunt
nu ştiu dacă astăzi e bine să fie luni şi nici nu-mi pasă
după ce oră te îndupleci să mă iubeşti de vie





(DD)






luni, 29 septembrie 2014

[Din trupul meu au evadat invadatorii]

Culori îndrăznețe se gudură sub pielea mea. Tac și nu taci. Deschid cava până țâșnește viața din pieptul păsării. Tu mă privești cu o iubire migratoare în colțul buzelor.
Este vineri și vineri negru în ochiul meu de sticlă.
Tac și nu taci.
Niciunde
Nicicând
Niciodată din poemul acesta




(DD)

vineri, 26 septembrie 2014

[hai iubito să nu ne mai întâmplăm niciodată]



să desenăm păsări îmbrăcate în păsări
până într-un loc înghesuit sub unghie
unde oamenii au gust de apă plată
unde eu sunt cel mai uşor cuvânt de aruncat din lume
unde lupii se ruşinează până devin câini
şi tot aşa în numele tatălui

ai urcat dezbrăcată până în a şaptea coastă
aveam încheieturile obosite
de la atâtea îmbrăţişări
numai corbul de unică folosinţă
care şi-a făcut cuib în auzul meu
a murit însfârşit şi negru

era vineri în mintea ta iubito
frigul traversa încruntat litera 1 spre soare
un nicăieri plin de sânge
mă aştepta îmbrăcat în alb
gândeam puţin
monosilabic
aşteptam să se întâmple încă o dată mâine
în ochiul tău pofticios şi sălbatic
de sticlă

şi ce dacă am tatuată în frunte singurătatea cifrei 1
nu am reuşit niciodată să te privesc viclean
din spatele vitrinei
nu am purtat abatoarele în suflet
nu am graţiat păcatele vrabiei
sunt cel mai ruginit animal dintr-un perete
am picioarele nesătul de lungi
sunt culoarea care doare cel mai mult după împuşcătură
urmează să devin puţin
să ating înălţimea nimicului
să rătăcesc prin el gândurile bune ale mamei

oraşul care putrezea din toate blocurile
mi-a închis privirea
mi-a dezacordat mersul
mi-a spălat cearcănele cu apă de ploaie
m-a destrămat până la genunchi şi a construit un alt om
cu zidurile delăsate înainte şi înapoi
de astăzi

-- acesta este motivul pentru care ar trebui să mă iubeşti vinovat
   de toate gropile--



(DD)

vineri, 19 septembrie 2014

[înainte de marele salt în gol au fost păsările migratoare]



care şi-au memorat nimicul de sub aripi
eliberându-l în libertatea coliviei
de mai târziu
unde toţi oamenii se născuseră cu şireturile desfăcute
plimbându-şi  frica prin gură
iubindu-se
din mijlocul necondiţionat al saltelelor cu arcuri
spre centrul pământului

--gonflabilul era înainte de toate respiraţiile
cel mai ieftin aer din lume--

se închipuiau paranteza dintr-un oh matur
într-un niciodată  mic
de statură
rugineau unul după celălalt
îmblânzeau primăveri şi preafrumoase tăceri
traversau priviri tulburi fără să vorbească
ani de zile

în tot acest timp cât eu am fost noi
tu ai rămas
aceeaşi femeie



(DD)



miercuri, 17 septembrie 2014

Nu mă mai întreb de câțiva ani.

   Toate semnele de întrebare deschid atenția drumurilor cu o singură bandă de mers. Se rătăcesc involuntar în largul ochiului sau alunecă de sub degetele care obligă albul foii să însemne ceva. Sunt timpul probabil de fiecare dată când îmi rezerv dreptul de a alege înaintele și înapoiul oamenilor. Nu caut golul în gol de frică să nu devin prea puțin. Sunt și nu sunt un perete ușor înclinat spre ieșire. O coloană scrisă infinit în jos chiar în locul de unde încep oamenii să-și implore identitatea. Sunt numele bărbatului tău. Sunt numele copilului tău atunci traversez în picioarele goale inutilul. Dansez cu abatoarele în minte și mă las de frig în fiecare marți seară. Râd isteric în gura lumii. Cu o mână de înecat îți mângâi frica de sub piele iar tu mă iubești pentru asta. Pentru că nu te întreb despre nimic niciodată. Doar te locuiesc iremediabil. La fiecare sfârșit de septembrie.
(Daniel Dăian)

marți, 16 septembrie 2014

[îndurarea nu vine niciodată de la scriitorul pustiului]



pentru că bea vodkă cu vărsat de vânt
locuieşte într-o canapea insalubră
şi se încoronează în fiecare dimineaţă rege
de unică folosinţă

adevărul lui este doar un punct de vedere:
când liniar
când pătrat
dar scris întotdeauna cu stiloul
pentru că cerneala albastră nu doare atât de rău
în subteran

cu toate astea nu se lasă în viaţă până la ultimul minut
nici EL
nici băutorul iremediabil de cifra trei
nici ctitorul de pietre
nici masa de autopsie
unde un om singur încearcă să elibereze din bisturiu
toate haitele de câini





(DD)