Persoane interesate

miercuri, 31 iulie 2013

o culoare foarte mică de înălţime şi noi doi printre rânduri

o culoare foarte mică de înălţime şi noi doi printre rânduri


Te iubesc până la apucături sau până la capăt. Depinde foarte mult şi de căpruiul îngropat adânc sub tălpile tale. Sau de lungimea nefolosită din albul ochiului. Nu ştiu exact cât din mine a mai rămas. Într-o linie dreaptă.

din trupul meu a învăţat să crească un alt trup(cu mult mai tânăr)

din trupul meu a învăţat să crească un alt trup(cu mult mai tânăr)

am descoperit cu stupoare că nu am aparţinut niciodată egalităţilor
sunt doar o etapă rămasă în treapta cea mai acută
de parcă toate numerele de femeie au devenit greutate
într-un singur târziu
unde minutele sunt construite în sus
în care nu există nicio lovitură
nicio balerină născătoare de dumnezei cu irişi verzi
doar alte trepte
îmbrăcate în urcări de sine
sau de ape cuminţi

poate de asta
ar trebui să aşteptăm până nu vom mai fi
mari


sinceritatea naşte monştri

sinceritatea naşte monştri

din simplul motiv al lipsei de interes pentru o individualitate complet deşirată înaintea sensurilor
care numai atunci când este descompusă în imagini pluteşte deasupra aerului
cu toată titulatura ei compromisă şi prost înţeleasă de iubitorii excesivului vestalic
ale căror scăpări nevoite în trupurile cele mai apropiate de palpabil
sunt doar conceptualizări stricte ale lipsei de sinceritate
nimic mai mult
şi cu toate astea realitatea este cea mai frumoasă femeie din lume
mai ales când i se închină un munte
sau adâncimea unei respiraţii
pentru că nu toate lucrurile sunt în mod egal oferite ca un păşit la limita echilibrului
nu tot ce zboară a fost la un moment dat pasăre
o cădere în gol este un alt fel de zbor
care are abilitatea de a nu se sfârşi niciodată într-un fix dictat
şi cum toate războaiele duse cu propriile cuvinte au fost pierdute sau rătăcite în alte conflicte
nu pot spune cu certitudine că adevărul din mine a fost definitiv îngropat sub podeaua camerei
în care îmi descifrez cursivitatea zilelor
nu sunt un ucigaş în serie
doar un om despre care nu se mai poate scrie nimic nou
un om cu toate dispreţurile caligrafiate până la lehamite
am statura diminuată de greutatea tuturor tăcerilor
a gândurilor
şi de ce nu o încâlcită amintire dintr-o veche iubire de care îşi mai aduc aminte doar zidurile
şi nici măcar ele nu au claritatea aducerilor aminte
nici măcar ele nu şi-au învăţat sinuciderile la perfecţie
le atârnă cearcănele până la genunchi de păcate convexe cu ultima moarte curată
iar dacă ar fi să-ţi răspund ca unui gând greşit
mie
nu îmi este frică nici de naştere
nici de moarte
ar fi normal să-mi fie nu contest
da nu îmi este
am comportament de mascul şi dumnezeu în corpul tău de femeie îmbrăcată
bineînţeles




marți, 30 iulie 2013

din jurnalul unui condamnat la tăcere

din jurnalul unui condamnat la tăcere

deşi eşti abia începutul
în mine ai toate muşcăturile netratate corespunzător
şi din acest motiv curgi iremediabil dintr-un punct în altul de vedere
ca o ascuţire iubito
un tăiş murdar de implorări şi sânge

porţi cu mândrie căpruiul smuls dintr-o moarte
şi îmi eşti de fiecare dată
dar absolut de fiecare dată auzire
în urechea cea mai surdă

apoi
la trei zile te oferi culeasă în genunchiul cel mai umblat
şi ai toate întârzierile mele
sub pleoapă
de parcă ţi-aş fi singurătatea unui singur arbore

numai la modul acesta te rescriu
în dimineţile neîncepute de înjurături
şi sex






dacă mă vei urmări în taină poate îmi vei afla în cele din urmă locuirea

dacă mă vei urmări în taină poate îmi vei afla în cele din urmă locuirea

anexă la propriul nostru dosar răgăzul dintre două mese
ne scaldă în tabieturi îngheţate
canaste
şeptici şi jocuri de societate unde lehamitea îşi alungă sentimentele în fruntea pământului
şi fără privire
ne mângâiăm gâfâind cu ţipetele curgând din încheieturi
cu patima tocită de atâtea variabile
trecem unul prin altul toate cuvintele bune
pentru că aici frica
se imploră

bâzâitul vieţii nealterate de tupeul lătrăturilor zilnice
a devenit o muţenie de bun gust
închiriată în fiecare seară după ora şaptesprezece pentru dezmăţul final
când toate ambulanţele se dezbracă în pielea goală şi îşi defilează morţii
când mamele îşi devin singure companie
când bisericile îşi mimează tălpile
îngenunchierile regizate în pas de trois şi toate uşile bune de iubit
unde ne-am fost apocalipse
sau crâşmele din care ne lăsam băuţi până la ultima picătură

biciurile era la modă printre gândurile noastre
şi ne iubeam
ne iubeam cu toate cuvintele
ne străduiam să împărţim la doi zilele rămase până la numele degetului mic
de la neînsemnata LUI îmbrăţişare

şi ne ştiam cu exactitate totul
chiar şi mumificările
naşterile bărbaţilor
naşterile femeilor
naşterile zeilor
şi un singur tabel cu mine însumi mai putea fi găsit în lacrima ta

nu ştiu exact cine eram
unii m-au devenit înger iar alţii
că aş scrie poeme
oricum ar fi omule bun

adevărul este undeva la mijloc

între noi doi orice bucată de inimă se răzbună la un moment dat

între noi doi orice bucată de inimă se răzbună la un moment dat

cui pasă de camera în care tu îţi numeri degetele pe zile
sau fugile înapoi ca nişte performanţe
suntem nuanţe până la proba contrarie când marea adunare naţională decretează
încă un război de paie

mi-aş fi dorit să-ţi culeg nopţile de sub călcâie
să crestez în zâmbetele tale surâsul meu din miercurile închinate
iar apoi să-ţi privesc printre riduri
frica

suntem unul în pântecul celuilalt prunci şi mame
într-un singur cuvânt
taţi şi asemănări scuipate într-un singur chip
culori sălbatice şi încă puţin din normalitatea excesivă
a dumnezeului de hârtie

eviscerate
aruncate în râs
băute până la sfârşitul trotuarelor
cu sânii muşcaţi de foame defilau în stoluri
de fiecare dată aceleaşi două nopţi şi mai bine
ancorate în piele
ca nişte spânzurători de verde
îmi plăcea nespus amintirea aceasta
şi de fiecare dată după ce terminam să mi-o amintesc
o luam de la capătul întrebărilor
uimit la culme de faptul că toate cuvintele sunt două la început
exact cât de lungi sunt picioarele iubitei mele
sau cât de multe
oricum
numărul este doar o constantă care permite la un moment dat rostogolirea tuturor lucrurilor

în rest era bine
mai ales seara după buletinul de ştiri când mă priveam nedumerit în ochiul ei stâng
de parcă i-aş fi fost plănuit ca o naştere spontană
aproape geometrică între respiraţii

poate de asta în absolut fiecare dimineaţă ea se cutremura de o viziune îndreptată
în sensul invers al acestei lepădări inocente
ca şi o corabie abia ieşită din beţia furtunii
un scrâşnet descompus până la starea
cea dintâi
când nu îmi aduceam aminte
nici de astăzi
nici de mâine
nici de ieri







luni, 29 iulie 2013

aceasta este o scriitură de o singură persoană

aceasta este o scriitură de o singură persoană

ştiu că ţi-am promis
să nu mai scriu atât de orbeşte despre cuvinte şi arbori
pentru că deranjează pe unii care şi-au atins nivelul insistenţei de frunze şi clorofilă
ca un extaz auto-erotic în camera cea mai nepotrivită pentru iubirea de unul singur

însă trebuie să înţelegi
nevoia mea nu este de ei ci de propria identitate
am nevoie de mine să înţeleg de ce la fiecare început de astăzi
sunt obligat să-mi postez liniştea în public
apoi să aştept cu dependenţă gingiile tuturor
să mă pătrundă dintr-o fericire în alta
ca şi cum aş fi doar o condamnare la apreciere şi încolăciri subversive la suprafaţa pielii
nu un om care îşi deschide venele de-a lungul tăios al tuturor păsărismelor
de duminică

dar mândria este doar o decapare a unei personalităţi comune
trebuie drenată la fiecare sfârşit de săptămână
iar pentru asta se foloseşte cuţitul cel mai înţelept
să intre adânc în ruginirea cărnii

dus pe gânduri rostesc cuvinte oribile chiar de la începutul cel mai stupid al lumii
mă prăvălesc dintr-o temniţă în alta a sângelui
sorb cu nesaţ şuvoaiele de evadări până la starea cea dintâi
când mă privesc cu atenţie înăuntru
dar nu văd nimic
doar nişte ziduri fericite
unde
parcă nici oamenii nu mai sunt cum trebuie

ecoul strigătelor de groază care veneau ceva mai repede înapoi
ca şi cum nu s-ar fi întors din cer
ci chiar din foamea mea

când mă prefac că dorm nimeni nu îşi dă seama că ţin un singur ochi deschis în enormitatea chipului iar de jur împrejurul irisului grămezi de nisip şi apă sărată mă îndeamnă să alung toate adâncimile de serie în frânturile unor cuvinte despre absolut nimeni

nu ştiu câtă răbdare mai am să îţi rămân şi astăzi până la ultimul om
chiar nu ştiu






duminică, 28 iulie 2013

şi erau atât de puţine virgule în numele tău

şi erau atât de puţine virgule în numele tău

cred că cele mai mari neajunsuri nu au aparţinut vreodată omului de zi cu zi
ca un sfârşit bine scris de la un pol în celălalt al unei înălţimi
sculptată cu precizie uimitoare la suprafaţa instabilă a unui punct
rămânerile în sus erau doar eşafoade de bun simţ
nimic mai mult
în oamenii descântaţi iubirea are gustul obscen după fiecare umbră
zgâriată în piele ca o poartă spre nicăieri
aerul încâlcit printre dinţi
era mai înalt decât un ultimatum în linie dreaptă
printr-un cuvânt de femeie tânără

la suprafaţa acestui limpede mi-am început toate păsările
muşcături din meniul tău zilnic despărţit între coapse
aşa se recită realitatea într-un joc de şah unde matul trece prin singurătatea
unui bloc de locuinţe
ca un glonţ printr-un condamnat la moarte

eu personal nu cred în diferenţe
deşi cunosc femeile mai bine decât un alfabet îndrăgit de orbi
adevărul
întotdeauna a fost crestat în moartea tâmplarului
în dresarea lemnului cu mâinile unui dumnezeu fals
care nu a simţit nimic din maturitatea fiului său

de ieri
pământul care a învăţat să facă piruete în piciorul meu lipsit de gleznă
apoi
un gram de linişte şi culmea de oameni din care s-a născut puţinul bumerang de carne
mi-a răspuns că el
este doar numele meu
care învinge moartea oricărui albastru


sâmbătă, 20 iulie 2013

hai sictir

și ultima pe astăzi era mai mult decât un ultimatum
o urmă foarte ușor conturată între buzele ei ca un anunț despre înfloriri și seri prăpăstioase în degetul nou născut al omorâtorului de cifre

la sfârșitul cel mai bun din numele meu a mai rămas doar dumnezeul mamelor noastre

vineri, 19 iulie 2013

chiar de sub sânul tău drept a răsărit un anotimp de îngeri

chiar de sub sânul tău a răsărit un anotimp de îngeri

simt nevoia să îţi spun
despre locul acela în care se aruncă toate femeile nefolosite
locul acela mic de statură şi întemniţat cu poftă de fiecare parte a unui expir
da
simt nevoia să îţi fiu
chiar şi cel mai neserios capăt din această culoare geometrică
cu tăişurile îmblânzite în carnea mea de cerc

simt nevoia să îţi latru înfăţişarea
dintr-un fluture cu foamea adânc înfiptă în piele
să-ţi mestec printre gingii suflarea deşirată
la suprafaţa lichidului burghez care ţi se scurge printre cearcăne
ca un sens unic
spre nicăieri

ştiai că îngeriile nu au aparţinut niciodată cultivatorilor de păsări?




ce s-a întâmplat?(nimic...mi s-a părut că aud o moarte)

ce s-a întâmplat?(nimic...mi s-a părut că aud o moarte)


Doar în oameni se auzea uneori. Înserarea.

un război înalt la culoare

un război înalt la culoare

oraşe
ofilite la capătul cel mai nelocuit al omului de sufragerie
zile bolnave mintal în sufletul nostru nou-nouţ
se hlizeau ca nişte sfârşituri odioase
între pereţii crescuţi greşit ai primăriei
orbite din punctul de vedere al trăitorului de rând
în care timpul
nu şi-a inventat încă scuzele
dar ne-am fost străzi condamnate în palma cea mai sătulă
 numărători inverse în ploi deschise la culoare
unde blocurile se ascundeau printre degete
de teama nelocuitului

şi cine dracu mai ştie
poate într-o zi
fără niciun marţi la sfârşit
îmi voi construi din coasta ta de evă conştiincioasă
răspunsul
la întrebare







joi, 18 iulie 2013

foarte puţini au încercat să mai rămână în noi până la început

foarte puţini au încercat să mai rămână în noi până la început

şi ai neobrăzarea să te prezinţi înaintea mea cu foamea silabisită la suprafaţa coapselor
ca o goană printre subtitrările îmblânzite din nonşalanţa
păsărilor cuibărite în fruntea dumnezeului de perete
pe care îl porţi atârnat cu privirile în jos
în buzunarul cel mai mototolit din toată viaţa ta

un fel de lasă-mă să te las
bântuie liber din voia mea într-o fereastră cu geamurile concluzionate până la vene
într-o petrecere cu lampioane deşirate în dansurile goale ale ultimelor femei de încasat
la sfârşitul pierzaniei liturgice
când toate darurile bune se oferă doar acelora care şi-au îngenunchiat nerăbdarea
de a fi sfinţi cu toţi pereţii în regulă
înconjuraţi de măicuţe încălţate pe tocuri dureros de înalte
şi mâini întinse
un munte uriaş de mâini sacrificate în dreapta cea mai incorectă
a tatălui meu

şi ai neobrăzarea să-mi descifrezi tăcerile dintre respiraţii cu unghiile ascuţite
printre dinţi de îngeroaică tandră în sfârşituri
ai putea să-mi calci glasul dintre rândurile acestea îmblânzite
în ultima curvă samariteancă care ne-a dăruit o altă lume corectă
după moartea noastră







miercuri, 17 iulie 2013

îmi este dor de tăcerea numelui tău

îmi este dor de tăcerea numelui tău

neinfinitul construit pe sub felinare mai avea puţin şi atingea buricul pământului
în care iubirea mea se număra pe degetele de la picioare
şi erau lanuri întregi de morţi printre păsările acestea originale
cuvinte abandonate în fruntea încercuită de spini
se cerşeau unele din palmele celorlalte
şi era mâine
şi era astăzi

în acelaşi timp

apoi copilul a rupt pecetea cu dinţii

apoi copilul a rupt pecetea cu dinţii

trăiesc în fiecare literă îmbrăcată citeţ pe care mi-o dăruieşti
în duminicile adăpostite mai jos de ultimul deget suflecat în cadrul pământului
ca o lege după orele cincisprezece
când toate clădirile îşi îmbrăţişează siesta

împuşcătura scria ceva despre o moarte
dar pentru că nu a răspuns nimeni la întrebare am chemat femeile îmbrăcate în negru
să pătrundă înăuntrul acestui cuvânt
să ne spună şi nouă cine îşi împarte viaţa ca un bun samaritean
dar nu era nici ţipenie
din acest motiv nu răspundea nimeni în afişele albe
doar trenurile oprite în câmp se adunaseră la un loc îngrozite
chiar lângă muntele unde tâmpla mea povestea culoarea
aşa cum ar fi trebuit să fie

noaptea trecută cineva de bun gust mi-a frământat respiraţiile
cu sânul cel mai puţin
apoi m-a străbătut ca pe un coridor infernal spre alighieri
unde frica se izbea în pieptul aceleaşi uşi care ne-a dezîntâmplat
disperarea
iar lumina asurzitoare care îţi curgea din spatele rănii se transforma în oase de şarpe
în străzi delirante atinse de muzici sălbăticite
de maxime stupide
când suficient de târziu totul se transformă în nimic
iar bandajele atârnă sfioase ca nişte peceţi cu dinţii smulşi
la sfârşitul îngerilor tăi




marți, 16 iulie 2013

dumnezeul acesta m-a rugat să-i devin surd şi orb

dumnezeul acesta m-a rugat să-i devin surd şi orb

gardianul jurămintelor prost ecranizate într-un film cu buget redus şi ultima femeie fără categorie
într-un gând cu mâinile retezate
ai putea spune că aici
se ascunde cea mai frumoasă poveste de groază din lumea unei scrumiere
unde toate zilele de sărbătoare au fost spânzurate de picioarele şubrede
şi lăsate să putrezească până la ultimul minut

acesta nu este un poem de tine
ci o dare de seamă despre îngerie
sau o pendulare a tuturor spitalelor de nebuni
atârnate la rever
ca nişte decoraţii murdare de viaţa domestică a unei femei
construită din obsesii
din acest motiv ţi-am spus că scriitura de faţă
nu îţi aparţine

eu
cu flori în gură şi iubirea mea coborâtă neatent din vagonul poştal
o mănuşă folosită
turnată în cupe ca o mirare obsedantă despre şoimi dresaţi cu mâinile goale
furtuna de la ora treisprezece care a împrăştiat gustul ultimelor trenuri tulburi
plânsetul deschis în uşă
răstigniri peste răstigniri năvălindu-şi cohortele de buzunare goale
săriturile artistice de pe geam
m-au lăsat sleit şi sărac

aştept să se întâmple ceva esenţial în auzul tău din care au reuşit să evadeze munţii
cu parşivitatea unui iceberg
gentleman cu stiletul ascuns în inimă
dulciuri şi cafea cu lapte de mamă tânără
bancuri de purpură şi curve excitate între lămpile cu abajur
bârfe scrijelite în talpa unde permanent bate inima altcuiva
arcuită ca o intuiţie
linia vieţii mele a început să-mi semene tot mai greu

şi numai la sfârşitul tău am ştiut că se ascunde surâzător
întreg deşertul




la sfârşitul drumului se auzea că mai urmează încă un mâine generos

la sfârşitul drumului se auzea că mai urmează încă un mâine generos

îţi mai aminteşti când serile ne rătăceau direct prin sânge ca nişte ploi torenţiale
când în locul genunchilor creşteau delfini iar gleznele uitaseră să înoate
la suprafaţa lucidă a pământului
în vremea aceea
căderile se numărau pe degetele tale şi nu era nevoie de anotimpuri
sau de păsări întunecoase să îşi zvârcolească golul de sub aripi
prin echilibrul nostru
nu era timp de ferestre cu aerul îmblânzit în geamuri
pur şi simplu
nu mai era timp

uşile interzise nu se inventaseră încă în oameni
nici locurile special amenajate să cotrobăieşti în linişte
nimeniul nimănui
îngropările subtile din acele războaie pierdute în vârful degetelor
au înţeles în ultima clipă că nu îşi vor descoperi niciodată
chipurile




N

N

am decis să îţi pun în vedere că poetul acesta de origine bărbătească
posesor de identitate apropiată de realitatea cea mai ascuţită a unor literoaice
în vârstă de treizeci şi cinci de respiraţii fără o lună
te păstrează cu toate zilnicităţile tale în palma cea mai nou cumpărată
dintr-un lan de fluturi

însă
acesta nu este doar monologul acela ştirb de la începutul unei piese de schimb
sau al unei suprafeţe lăcuite dintr-o piesă de teatru jucată cu actori închişi
între tastele unui computer din prima generaţie fără comunism
ci o mărturisire uriaşă despre iubire
în care cele mai frumoase explicaţii au dimensiunea acută

a unui ochi deschis până în larg

luni, 15 iulie 2013

loc de aruncat oamenii cu scaune la cap

loc de aruncat oamenii cu scaune la cap

eu
cred cu cea mai mare sinceritate că adevărul este doar o stare de fapt
adânc înşurubată în piciorul cel mai nefolosit al unei femei
îmbolnăvită iremediabil de toată setea întemniţată în tinereţea mea
este un singur drum împăiat
o singură poartă care se deschide invers acelor de ceasornic
şi un singur tu
cu umblarea descifrată de toate

cicatricele

suntem omul care s-a sinucis toată viaţa

suntem omul care s-a sinucis toată viaţa

ţi-am chinuit ultimele două zile rămase în mod elegant
la sfârşitul chibzuit al unei explicaţii despre o seară căzută din noi
ca o sălbăticie
pentru că tainele nu au fost inventate de o singură mână
au fost mai mult o descriere a unei culori eşuate dintre gânduri
într-un amândoi umblat până la indiferenţă

şi este adevărat când îţi spun că nu am timp nici de astăzi
nici de răspunsul sfâşiat în detalii subtile
nici măcar atunci când te iubesc din toate venele
ca o muşcătură de fluture domesticit cu forţa
într-un singur cuvânt

suntem oricum până la proba contrarie
iar la începutul cel mai firesc al căderilor noastre
chiar în urechea descărcată stângaci de pe un site păsăresc
auzul ne-a rămas singura neîmplinire
din zâmbetul perfect dresat

al vrăbiilor

nimănui nu-i place asta acum

nimănui nu-i place asta acum

este atât de puţin timp în cuvintele acestea pe care ţi le scriu
încât nu-mi ajunge o întreagă pădure de suspiciuni
inspirată din frunze adevărate
să te mint

sunt osândit în cel mai puţin an al mamei mele
şi aud cu mult înaintea celorlalţi depărtarea rostogolindu-şi monologul
printre dinţii cariaţi rămaşi în noi ca o îndoială
şi întinderi uriaşe de nesomn mă îndeamnă tot mai mult
la îngroparea din partea neîntâmplată a unei priviri de femeie
năruită în cântec şi piruete neaşteptate
pândite îndelung şi descompuse până la gesturile de luni dimineaţă când orice iubire
zâmbeşte cu tot chipul
şi tace

poate că
după fiecare viziune a imaculatului sculptată într-o disperare oarecare
urmează o mulţime de eliberări
o mulţime vidă retrasă într-un spaţiu provizoriu
dintr-un timp provizoriu
în care visul de la five o'clock
nu a existat niciodată