femeie

ai vrea să-mi sculptezi o culoare în spatele acestei bătăi de inimă?

jurnal de singurătate

jurnal de singurătate

începutul bandajat al acestei respiraţii

trăieşte în talpa stângă

de unde fiecare a învăţat

să păşească

citeţ

despre iubiri cursive

mă gândesc la cerşetorul de timp
care aduna bătrâneţea
din culorile căzute la pământ
la culegătorul de păsări
cu palmele murdare
de gălăgie

mă gândesc la o plecare în adâncul unei litere
ca la o scrisoare de iubire
cu gust de femeie
mă gândesc la singura bătaie de inimă
desenată într-o uşă
întredeschisă
de o parte şi de cealaltă

a pleoapelor mele

o culoare neobişnuită

o culoare neobişnuită

ţi-am găsit respiraţia

într-un umăr

atârnat la marginea patului

de bătrâneţe

pe sub riduri

avea încă urmele zâmbetului meu

de noaptea trecută

când ne-am iubit nebuneşte

într-un cârd de arbori

abandonaţi

sub asemănarea noastră

la începutul sânilor

ultima zi

deflorată

şi aruncată neglijent sub piept

abia începuse să-şi audă inima

tremurând

de frig

ultima dată în viaţa ta

ultima dată în viaţa ta

câţiva purtători de frunţi tandre în amurgul palmelor

îşi ascundeau tăcerea în viziunea porţelanului

care îşi legăna disperarea

în zvârcolirea păsării cu frunzele proaspete

şi erau atâtea eşafoade uitate în aripi

atâtea frunze zvârcolite în cârduri

cât un ocean întreg de oameni

zgribuliţi de frică

în glasul unui singur fluture

cu aripile murdare

de întuneric

în braţele acestui câmp

în braţele acestui câmp

muşc din moarte umărul

îmblânzit la culoare

şi este atât de multă înălţime

în foamea mea

încât aş putea rupe cuvinte întregi

din ţipetele cursive ale unei muriri

fără să se audă privirea niciunui listaş

zdrobindu-se la pământ

de frică

spălat în marea sa

ochiul tău va prinde vederea

chiar dacă nu ne vom întreba niciodată

de unde vine lumina

dinspre partea mută a strălucirii

iubirea locuieşte într-o intersecţie

fără semafoare

unde nici palma mea

nu vine să te mângâie

unde nici obrazul tău

nu-şi doreşte asta

doar obrazul morţii stă în calea

sărutului meu

un poem neiubit

un poem neiubit

iubesc femeile dezbrăcate pe jumătate
femeile cu picioarele descifrate
în palme
femeile de aproape
şi cele născute cu un sfert de oră
mai devreme
decât pasărea
din mine

iubirea mea aleargă în şir indian

iubirea mea aleargă în şir indian

nebunia are un gust metalic

în dintele acestui fluture

despărţit în silabe

unsprezece chipuri

cu doisprezece respiraţii după ora amiezii

când s-a întâmplat

încă o trecere în fiinţă

a celui de-al treisprezecelea respir

dintr-o iulie

frumoasă de înălţime

s-au aruncat în cor

douăzeci şi patru de ferestre cu ochii închişi

în umărul sănătos

ca o turmă întreagă

buzunarele dezintoxicate de sălbăticie

iubirea mea alergată în şir indian

până în ceasul al patrusprezecelea

aşteptau

să se ofere fără nicio îndoială

foame tuturor

scurt poem de iubire

maria şi-a dat jos pământul de sub ora opt
şi a reuşit să aleagă primul pas
de-a lungul involuntar
al unei respiraţii
de bărbat tânăr

era prima zi din femeia aceasta

iubito

iubito

în gleznă

ultimul bărbat şi-a uitat o jumătate sinceră

de respiraţie

şi era abia la începutul unei încăperi

de joi

când este atât de  limpede

pe sub pielea ta

încât ai putea auzi

o zi întreagă

de păsări

la naşterea mea

la naşterea mea

nu era nimeni la marginea murdară de ascuţit

doar pământul se rotea dintr-un capăt în celălalt

al unei nebunii mică de înălţime

în fond

toate nebuniile sunt mici la început

ca şi naşterile

curg voci între cei patru pereţi de mâini

şi nu le aude nimeni

niciunde

niciodată în dreptul zilei

unde ne-am batut  joc de timp

şi am construit părinţi

de unică folosinţă

de la începutul unei căderi

de la începutul unei căderi

nu-ţi spun nici măcar un minut din pasărea aceasta

în care s-au rătăcit încăperi

cu burţile goale

de nicăieri

nu-ţi spun nici buzunarele pline de îmbrăţişări

uitate

sub respiraţia unui nume

de femeie

îţi spun doar privirea răsturnată în trotuar

mâinile decapitate

în care cineva

mi-a învăţat pe de rost

coasta

din care au înmugurit nopţi întregi

de fluturi

poem cu buzele cusute

poem cu buzele cusute

am descoperit ultima dată a morţii mele

sub unghia murdară de bătrâneţe

a unei zidiri

despre care nu-şi mai aminteşte nimeni

la răstimpuri

două convulsii de metronom

care s-au ciocnit sfioase

la colţ

în rest era bine

eutanasieri inocente la maturitate

în anumite ceasuri ale zilei

când geometria bunului simţ se frângea

de la sine

încălţat

deasupra gândurilor unei femei

urla adevărul din adâncul muntelui

cuvintele mele nu au nicio formă

niciun înţeles

între ele trăiesc uneori

absenţe

jumătăţi de respiraţii

din jumătăţi de oameni

acesta este adevărul

aşadar:

închinaţi-vă înaintea acestor afişe goale

aici este drumul

spre niciunde

la trezirea acestui urlet

la trezirea acestui urlet

te-a enervat teribil pe sub zâmbet

căutarea

celui care ţi-a pictat

un ţărm eşuat într-un peşte

ora unei înălţimi

bolnavă de restul înaintelui

în care ne-am tăvălit

îniubirea

în războiul cu mine însumi

tu purtai la piept

morţile noastre nenumărate

între degetele unui singur posesor

de îngeri

îmbolnăvirea de zbor

îmbolnăvirea de zbor

pasărea

mi s-a întâmplat în dreptul tâmplei

nu mai ştiu exact

dacă era o noapte atârnată în genunchiul ei

ca o murdărie

sau doar un fel de-a spune

plecatului din mine

în gheare

avea rămăşiţele unui om

care şi-a pierdut singurătatea

într-un dumnezeu

de mâini

în largul ochiului o singură stradă făcea diferenţa

dintre o fugă înapoi

şi restul îngropat

al drumului

de sub pleoapă

celor din jur numai de bine

celor din jur numai de bine

ţi-am îmbrăcat respiraţia într-o ţipare fluturească

un scurt poem despre căderea lucrurilor

în care cineva se amăgea

cu o duşcă de aer la sfârşitul cuvântului

de omul care şi-a îmblânzit ochiul

în mâna întinsă

şi

este doar o cameră mică de statură

în spatele căreia se aude o naştere

târâindu-şi răsuflarea

de-a lungul uşilor

şi

este doar o femeie care îşi spală întunericul

din piele

cu amândouă mâinile

care

tac imens

cotropirea acestei lumini

cotropirea acestei lumini

o pasăre mi-a ciugulit privirea din oglindă

tocmai când mă năşteam

zid

aruncat la pământ

cu degetele murdare de noaptea unui câine

care şi-a uşurat tăcerea de-a lungul

trupului meu orb

sunt o înălţime în pielea ta goală

statuie cu ora într-o pădure de vrăbii

mă las de culoare

odată pe zi

întretemerea

întretemerea

într-o bătaie de inimă

încăperea goală până în vârful uşilor

avea pielea murdară

de formă

în colţul ochiului lăcrima o moarte

deschisă la culoare

ca o femeie proaspăt construită

în largul piciorului

smulgem mijlocul lucrurilor

prin gura plină de foame

în care nu a pus mâna

nicio primăvară

născocim respiratul într-unul singur

o săptămână întreagă

într-o singură miercuri

de ploaie

este jumătatea respiraţiei mele sub care te trezeşti

pasăre cu cerul la gură

vaietul tău

are căderea limpede

punct

asta e ultima dată când vă scriu
o cruce
cu un început de gură
cearceaful pătat cu o femeie
în care s-au întâmplat ani
un adevăr pus pe fugă
delăsatul meu în urmă
şi virgula rămasă

într-un expir

ora

ora

de undeva

mi-a asfinţit respiraţia

într-un umăr de femeie despărţită

în silabe

şi era doar la începutul unei veşti

în care eu muream de fiecare dată

cu mâinile descălţate

de asemănare

la sfârşitul unei pietre

samariteanul a sculptat o înălţime

căderea de pe o zi pe alta

într-o singură cămaşă albă

sinuciderea umbrei

şi era doar la începutul unei veşti

în care tu trăiai de fiecare dată

cu umărul despărţit în cuvinte

de iubire

numerele în care te-am întâmplat

numerele în care te-am întâmplat

într-un înger am aruncat

o zi în câteva cuvinte

groapa sinceră

care şchiopăta de-a lungul retezat

al unui imens nimic

şi era chiar înainte de facerea lumii

când tu aşteptai deasupra unui afiş alb

să se întâmple ceva esenţial

cu parşivitatea icebergului

în obrazul căruia am scrijelit

ţipătul

unui stol de femei îmblânzite

sub palme

în dimineţile cu tine

în dimineţile cu tine

mă priveai din largul ochiului

ca pe o stradă fugărită în tălpi

pe unde curge stângăcia lumii

cu mânecile rupte în dreptul respiraţiei

aveam

toate primăverile împlinite

între umerii unei treziri din somn şi încă puţin

în vârful palmelor

murdăria

ecoului tău

cercul început pe jumătate

cercul început pe jumătate

sub umbra mea

un ins a desenat o respiraţie

de ondină neumblată

dimineaţa

care alerga goală pe sub pleoapă

şi intra prin tot ce am aflat

că nu există în mod oficial

mi-aş vinde omoplatul din iubire ondina

chiar şi pe celălalt

prin care poţi să-mi vezi inima

şi sânul tău

în spatele căruia

adorm

te-aş vâna ondina

pentru ca altcineva să-mi ierte viitorul

şi dacă este o rădăcină în fiecare moarte

iar tu

vânatul meu

din care au început deja să crească frunze

voi desena încă un cerc

în jumătatea aceasta

de îmbrăţişare

ultimatum adresat mulţimii vide

ultimatum adresat mulţimii vide

locul cel mai însemnat al unei muriri

a fost împărţit

în ciocurile păsărilor

cu anii căzuţi la pământ

de oboseala zburatului

săpau gropi liniştite

în vârful ochilor

sculptau ochi în vârful unghiilor

şi vreo trei patru fugi

de frică

dintr-un capăt în celălalt

al privitului

înapoi

şi cum murirea nu este

o singură dată

la îndemâna zilelor

prescrise

de păsăroaice mărunte

în ciocuri

adresez pe acestă cale

un ultimatum mulţimii vide

să înceteze număratul pe degete

număratul de oameni

şi al duminicilor impare

în ochii scoşi

cu unghiile roase

de la atâta îngropare

împărtăşania nenăscuţilor

împărtăşania nenăscuţilor

dacă dumnezeu ar fi fost femeie

ce vreme plângăcioasă

s-ar fi prelins într-un nicăieri

de singurătate

în care ne-am fi înţeles nimicul de sub unghii

ca pe o litanie nocturnă

dar femeia a rămas închisă într-un poem

ca o stare de fapt

o poartă

unde bărbaţi întregi au îngropat

dumnezei împărtăşiţi

în războaie de hârtie

într-un stol de oameni tineri

într-un stol de oameni tineri

bătaia de timp
nu ţi-a lăsat loc de gândire
într-o gură deschisă
până la dinţi

uneori
te auzeai respirând
în subsolul încăperii
podeaua
în care un fluture
şi-a zdrobit tâmpla
de călcatul tău

poate
dacă am fi fost urcare
ne-am fi auzit palmele
gudurându-se
de pofta călcâiului

şi m-ai fi însemnat în vârful ochiului
cu mâna stângă

o cădere întreagă

un adevăr universal(general valabil şi aproape megaloman)

un adevăr universal (general valabil şi aproape megaloman)

nu am dăruit nimănui moartea mea

erau prea vizibile scările

de sub coaste

ca nişte fugi în adâncul unui câmp

murdar de respiraţii

unde toate asediile au fost îmbrăcate

într-o femeie

cu gleznele nesărutate

şi ochii nelocuiţi

la începutul zilei

tu-ul acela

din toate părţile unei inimi

peste care am călcat

înapoiul

o umbră de pasăre nemâncată

avea ora tăvălită în vârful unghiei

ploua de vină

aruncarea în celălalt

frigul

de sub noi

dacă ai tăia o bucată din înaintea mea

şi ai urca fiecare treaptă

răspunsă în coastă

în care adevăr

ai vrea

să faci dragoste cu mine?

poemă despărţită în silabe

acesta

nu este poemul în care

am făcut dragoste

nu are toate literele obosite

de respiraţia ta

acesta

este doar un răspuns scrijelit la întretimpuri

simplitatea unei pasări în care cineva

a desenat un zid limpede

ca o zi întreagă

de mâini

acesta

nu este un poem despre futut

nici despre păsări

sau dumnezei îngropaţi de vii

în mâinele unei alergări

de pe ultimul expir

de câte ori am fost cumva

pe spate ne-au crescut intenţii îngereşti

deşi ora exactă se va da

după cum vei hotărî să-mi fii

mal

ori sticlă de plastic

eu nu am avut niciodată timp pentru asta

doar ziua de ieri

pentru că sunt singurul care ştie

că minima aparenţă

a unui semn

nu se poate şterge de sub cearcăne